Priveam plictisit pereții neîngrijiți în speranța că aș putea găsi cu privirea ceva interesant, poate nou, care să înceapă un șir de gânduri mai articulat. Afișele motivaționale despre toate rasele prezente pe planetă, erau lipite în dezordine, ca în camera unui adolescent rebel. Măcar “omul” s-a străduit să ne onoreze cu ceva tematic, familiar, îmi zic. Afișul oamenilor era alcătuit din imaginea unui lac sau mare, cu valuri, o pădure mică cu un copac mare în mijloc, sus un cer albastru cu niște nori superbi, două păsări în zbor (poate porumbei) și, în prim plan, niște iarbă cu o gărgăriță urcând pe un fir. Nici un om. “Ce idiot! Chiar pe oameni i-a uitat?”, mi-am zis. În secundele următoare realizez că este probabil să fi exclus oamenii intenționat. Nu a fost nici o greșeală. Până la urmă, noi am distrus planeta, schimbându-o iremediabil”. Încercam să-mi amintesc anul în care a fost acceptat la nivel global, pe Terra, că este momentul să scoatem cele mai avansate tehnologii din programele secrete și, pentru viitorul omenirii, să ne carăm pe alte planete, ce abia așteptau să fie ruinate. Nu reușeam să găsesc anul…2050, 2060? …”În fine, detalii”, îmi zic.
Oboseala din ultima vreme deja începea să-mi scurtcircuiteze neuronii ce urlau după o baie relaxantă în lacul fără fund al subconștientului, preț de vreo trei zile. Mi-a răsărit în minte perna moale și patul din care m-am ridicat de dimineața… teribil gând, ca un cuțit răsucit în rană. Ca să ajung pentru sesiunea ce avea să închidă întreg periplul de incursiuni simulate, în ceea ce numim minte, a trebuit să mă zgribulesc în dimineața rece de toamnă și să merg dincolo de marginea orașului.
*
Sala de așteptare era destul de mică și îmi crea de fiecare dată stări de nervozitate, mai ales când era plină, ca azi. Eram conștient că e doar o chestiune normală și că este necesară păstrarea unei ordini. Însă neliniștea mea, îmbrățișată de fobia claustrofobiei era uneori prea greu de controlat, cel puțin în prima instanță.
Ce chestie, șoptesc în sine. Când te gândești că în urmă cu … și îmi dau seama că nu mai știu cât a trecut de atunci, de la prima mea sesiune, atunci când nici nu exista camera asta. Stăteam afară, așteptând să aflu un milion de lucruri de-o dată. Mai arunc o privire peste fețele ticăloșilor care erau înaintea mea și, cu riscul de a-mi pierde rândul, ies să îmi fumez pipa rugând zei imaginari să mă liniștească. Îmi plăcea drăcia asta de pipă băștinașă cu țeava în spirală, despre care botnazilul, care mi-a și vândut-o, spunea că e foarte eficientă în păstrarea unui flux aproape continuu de fum, răcit pe măsură ce trecea prin spirale. Împreună cu fumul aromat din arderea frunzelor de crastema, arhitectura pipei oferea o experiență plăcută. Era de apreciat că nu iți rămânea gura cu un gust neplăcut după ce fumai, ca în cazul celorlalte variante disponibile, iar hainele miroseau a coaja de copac, în urma fumatului.
Era refugiul meu. Nu îmi plăcea să fumez în grup, dacă nu eram obligat de situație și să schimb mărunțișuri cu alții, cum e obiceiul. Preferam să mă retrag și să petrec câteva clipe cu propriile mele proiecții, privind cerul cu irizațiile sale permanent galben-verzulii și vegetația închisă la culoare. Acum , mai mult ca niciodată, aveam nevoie de liniște și aer curat. Simțeam că eram pe cale să descopăr ceva important în toată nebunia asta de terapie sau cum mama dracului mai putea fi numită o astfel de epopee în propria minte. Eram un pic nesigur, ca nu cumva să exagerez și să depășesc limita după care totul o ia razna, iar apoi să privesc cu regret în urmă. Dar, era prea târziu pentru temeri inutile. Mă hotărâsem și eram aici.
Uneori mă gândeam de ce am fost de acord să fac asta și încercam să-mi amintesc ce am simțit când l-am luat pe colegul meu de-o parte și i-am zis cu năduful acela care te ajută să faci, în sfârșit, ceva: ”M-am hotărât, Maurice. Ești singurul om de pe planeta asta afurisită, așa că instinctul îmi spune că ar trebui să am încredere în tine și, pe bobina lui Tesla, am s-o și fac. În seara asta mă introduci tipului cu simulatorul de vise.”
Atunci aș fi fost în stare să merg și în marea cicloniadă de la polul nord ca să mă exfoliez în vârtej de tot trecutul. Măsuri disperate ale unui om disperat și instabil într-o lume străină și bizară. Sechelele adaptării presupun…
*
După atâtea simulări, simțeam o vechime sufletească, un fel de oboseală după aventuri îndelungi cu multe peripeții . Aveam impresia că am fi trăit deja o mie de vieți și morți, iar acum sunt aproape de a renunța cu totul la viața asta fără însemnătate. În comparație cu trăirile experimentate în sesiuni, viața de pe Tenbi părea monotonă și înceată. Mecanicul m-a avertizat că e posibil să resimt un asemenea efect secundar.
Cossmologia 