Ma simt cumva obligat sa exprim cateva adevaruri istorice despre „sfantul” imparat Constantin cel Mare, al carui nume il si port de la botez, din intamplare. 🙂
Nu stiu cati dintre voi v-ati intrebat ce a facut Constantin atat de pios sau ce viata de o spiritualitate si misticism aparte incat sa merite sa fie numit sfant sau „intocmai cu Apostolii”?
Punctele principale ar fi ca:
1.) a semnat „actul de nastere” a crestinismului ca religie, intrarea in legalitate a crestinismului pe tot teritoriul imperiului prin Edictul de la Milan din anul 313 si
2.) asa cum afirma istoricii bisericii Eusebiu de Cezareea – prieten si recunoscut elogiator al imparatului – si Lactanțiu: în ajunul bataliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a vazut pe cer, ziua, o cruce luminoasa, deasupra soarelui, cu inscrip?ia „in hoc signo vinces” („prin acest semn vei învinge”).
Si a invins. Adica a omorat zeci de mii de oameni in numele lui Iisus care i-ar fi acordat ajutorul prin semne si vise. Spuneti-mi de ce credeti voi ca Iisus, mantuitorul, Mielul lui Dumnezeu, Iertatorul, Iubitorul de oameni, a toate iertatorul, ar fi fost de acord sa ajute pe cineva sa omoare pe altcineva? Cu atat mai mult un imparat sa omoare ZECI DE MII de oameni. Erau acei oameni rai, diabolici, meritau sa moara? Nu aveau ei oare dreptul sa se bucure de copii lor, de sotiile lor, de parintii lor? Nu aveau oare acelasi drept sa creada ce vor si sa se bucure de acelasi soare, de aceleasi stele noaptea? Se pare ca domnia sa Constantin si Hristos au considerat ca nu.
E lesne de inteles ca intreg crestinismul trebuie sa-i fie recunoscator lui Constantin vesnic pentru legalizarea ca religie si ajutorul acordat. Insa acesta merge mai departe cu sanctificarea acestuia si a mamei lui si trecerea cu vederea a tuturor atrocitatilor realizate pentru obtinerea si pastrarea puterii in imperiu.
Mitul lui Constantin s-a dezvoltat în decursul evului mediu (sec. VI-X d. Hr.), pâna într-acolo încât a fost creata o întreaga hagiografie a primului împarat crestin. Fapt absolut comun imparatilor din acea perioada. Toti se doreau a fi descendenti ai zeilor si inlocuitorii lor pe pamant.
Produs al epocii sale, Constantin nu face exceptie de la regula : dorea pur si simplu protectia celei mai puternice divinitati. Fie ca era vorba despre Marte, Sol sau Iisus, nu prea conta pentru el. Ce conta cu adevarat era ca acel zeu sa-i aduca victoria. Panegiristii (Persoană care aduce laude exagerate la adresa cuiva sau a ceva.) s-au adaptat la aceste schimbari, pomenindu-l în 310 pe Apollo iar în 313 evitând zeii pagâni. Confuzia dintre Sol si Iisus se poate observa daca privim arcul triumfal ridicat la Roma dupa victoria asupra lui Maxentius : vom gasi simboluri solare, Sol având chiar un bust pe arhitrava estica. Doar dupa 330 putem presupune ca simbolurile pagâne dispar de-a dreptul din ideologia constantiniana.
Propaganda nu se rezuma doar la tematica religioasa, ci si la predecesori. Deja l-am pomenit pe Claudius al II-lea Gothicus. Împaratul îl mai are ca model pe Traian, caruia îi ridica statui, iar pe monede apare cu trasaturile sale. Constantin se foloseste de genealogia fictiva în competitia cu celalalt August, Licinius, care la rândul sau pretinde descendenta din Filip Arabul. În 324 se clarifica lucrurile, batalia de la Chrisopolys lasându-l pe Constantin singur în fruntea Imperiului roman. Dupa victorie, acesta adopta diadema ca simbol al puterii absolute, marcând o elenizare completa a monarhiei romane, proces început înca de la Augustus. Acum împaratul poate începe organizarea imperiului în conformitate cu noile realitati politice si religioase. Din 326 apare reprezentat chiar cu nimbul specific vechilor zei, deci o fiinta supranaturala, superioara restului umanitatii. Nu mai este un princeps, ci un dominus, încredintat cu puterea absoluta pe pamânt.
Bun, acuma sa revin la faptele mai putin „intocmai cu apostolii”.
1.) convertirea lui a fost una formala, pur politica
2.) adorator al zeitatilor solare, Sol Invictus. Pe Jesus l-a acceptat probabil mai usor prin prisma semanarii cu Mithra. In fine, mesia evreilor, e un alt personaj solar.
3.) crestinismul a acceptat titulatura de Pontifex Maximus, sau nu a avut de ales? 🙂
4.) A omorat zeci de mii de oameni in luptele de expansiune sau fortificare a imperiului (fapt firesc tuturor conducatorilor de osti dar nu si sfintilor)
5.) 341, la Sinodul din Antiohia, imparatul Constans interzice sacrificiile si ritualurile altor religii, sub pedeapsa cu moartea. Astazi daca cineva ar interzice crestinismul prin lege ar suferi rigorile legii si constituiei in orice stat, pentru ca Biserica este inca influenta in autoritatile statului.
6.) Uciderea fiului si a sotiei sotiei. În anul 326, Constantin l-a ucis[4] pe fiul sau mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept) de adulter cu Fausta. Trebuie subliniat faptul ca Crispus, ca si Fausta, ramasese pagân, fapt ce ar fi putut crea o dusmanie între el si tatal sau. Executia a fost realizata la Pietas Iulia, în Istria. În acelasi an, dându-si seama de gresala facuta, la scurt timp dupa moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o si pe sotia sa, Fausta, dupa o casnicie de 19 ani, în baie. Atât Crispus cât si Fausta au primit damnatio memoriae, adica numele lor au fost sterse din inscriptiile si înscrisurile publice.
7.) Uciderea cumnatului si a nepotului. Sora lui Constantin, pe numele ei Constantia, care fusese casatorita cu Licinius cu cativa ani mai devreme, isi implora fratele sa ii lase in viata sotul. El asculta rugamintea Constantiei si Licinius este trimis sa-si traiasca restul vietii in Salonic. Insa isi incalca juramantul dupa doar un an si aranjeaza ca propriul cumnat sa fie ucis, sub acuzatii false de conspiratie. Nu numai atat, isi omoara nepotul de doar zece ani, Valerius Licinius, nascut in urma relatiei dintre Constantia si Licinius.
8.) A insistat sa se boteze numai si numai pe patul de moarte in speranta ca isi va primi iertarea de la zeul evreilor pentru toate atrocitatile pe care urma sa le comita pana atunci. Practic, conform religiei lui Isus, el a fost crestin mai putin de-o luna. Ordinea realizata cu greu si cu noroc si o mare nebunie din partea personajului, vine pe fondul unei grave decaderi a valorilor romane, de stat si religioase. O mana spala pe alta.
Biserica omite gratios aceste „detalii insignifiante” si ofera istoria elogiatoare scrisa de Eusebiu suprapusa istoriei crestine a lui Constantin. Incercati sa vedeti ce are de zis si Zosimos in Nea Historia despre acest personaj.
Sunt destul de multe de spus, despre acest despot pasionat de jocurile puterii pana la uciderea familei si vanzarea sufletului. Acest scurt material este menit sa ii ajute pe admiratori sau nestiutori „la cunostinta adevarului sa vina.”
Inteleg perfect jocul Bisericii cand isi elogiaza pionul principal in dezvoltarea si expansiunea influentei sale, insa este de o imensa ipocrizie sa sanctifici asemenea personaj si sa ii ceri ajutorul in rugaciuni. E un fel de multumesc. Nu e o dovada de infantilism rational, ci dovada de viclenie suprema in jocurile de control al maselor. Hei, masele, trezirea! Ati dormit destul.
„Sfintilor Imparati Constantin si Elena, cei ce sunteti mai cinstiti decat toti imparatii, alesii lui Dumnezeu… Pentru mantuirea sufletelor noastre faceti mila cu noi acum, cand cu frica si cu umilinta zicem catre voi asa: Bucurati-va, parintii crestinilor. Amin.” Astfel este elogiat un criminal fara scrupule.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_cel_Mare
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/constantin-cel-mare-imparatul-pagan-si-crestin
https://ziare.com/articole/imparat+constantin+cel+mare
https://www.facebook.com/GandescSuntATEU/posts/istoria-sangeroasa-a-sfintilor-imparati-criminali-constantin-si-elena-care-au-fo/431098477062357/
Sfântul Impărat Constantin cel Mare
Ceva mai multe detalii si aici:
S-a nascut dintr-un concubinaj, o legatura neoficializata intre o femeie din popor – Elena – si un ofiter roman numit Constantius Clorus; de altfel, tatal lui Constantin cel Mare, Constantius Clorus, o va parasi pe umila Elena si se va casatori in 293 A.D. din interese politico-militare (titlul de Cezar, deh!) cu Teodora, fata lui Maximian (co-imparatul lui Diocletian); mai tarziu, acesta (Constantius Clorus) va ajunge August (al Vestului); la inca un an, Clorus moare, iar fiul sau (Constantin-sfantul) ii va prelua functia, cu consimtamantul… propriilor trupe; la inca un an dupa aceea, ”mititelul”, Constantin adica, se casatoreste cu fata lui – ghiciti cui! – a lui Maximian, numita Fausta; e o minunatie sfinteasca cum se “târguiau” femeile la baietii astia ai Romei târzii, tatal cu una, fiul cu sora-sa; ma rog, din respect pentru adevarul istoric trebuie sa precizam ca Teodora era sora vitrega cu Fausta sau cel putin asa s-ar parea, istoricii inca ne-elucidând cu certitudine aspectul; pentru a se casatori cu Fausta insa, “Sfantul” Constantin a trebuit sa renunte la ‘serviciile’ iubitei (concubinei) sale Minervina, desi aceasta mititica ii nascuse deja primul copil, pe Crispus; si care Crispus, vom vedea mai tarziu, va lupta cu mare vitejie pentru taticul lui, dar care de asemenea vom vedea cu ce se va alege si el, la rândul sau, din partea cuviosului sau tata.
Din cei sase plozi pe care ii va avea Constantius Clorus cu noua sa nevestica Teodora, trebuie retinuta Constantia; ea va aparea ceva mai tarziu in povestea noastra cu sfinti.
Ce a mai facut taticul sfantului in afara de maceluri (”batalii”) pentru pastrarea puterii? Nu prea mare lucru, poate doar merita amintit ca l-a lasat inimioara sa de tata sa isi dea feciorul, primul sau copil, pe Constantin-sfantul adica, ca ostatic-garant al bunei sale comportari lui Galerius, Cezarul Estului (imparat-adjunct) pentru Augustul (imparatul-senior sau co-imparatul Imperiului) Diocletian in cadrul unor aranjamente in schema de putere prin care a acces la functia de Cezar al Vestului; dar atat cu aleasa obârsie a lui Constantin, de acum inainte ne ocupam numai de faptele sale, ca doar nu suntem crestini sa acceptam dogma “vinei mostenite pana la a n-spea generatie”, invinuind astfel bietul om pentru faptele marsave ale taticului lui, nu?
Maximian nu a avut bietul numai fete, a avut si un baiat, numit Maxentius; acum daca te apuci sa faci genograma pe hartie, innebunesti neneaca cu astia… cumnat… unchi… unchi de-al doilea… ce mai, e bordel curat, sau ‘bordel de bordel’ cum se zice azi la noi.
Ideea e ca declaratul August Constantin si declaratul August Maxentius (declarat, e adevarat, nu de propriile trupe ci de Senatul roman, Garda pretoriana si plebea Romei, cu sprijinul taticului sau si el celebru) aveau toate motivele sa se urasca desi cumnati (prin Fausta) si nepot-unchi prin Teodora, nevasta lui Clorus-taticul; si s-au urat ei, insa nu ca-n basmele romanesti, “de la tinerete pana la batranete”, nu de alta, dar nu au apucat-o mititeii, ci s-au urat… pana s-au omorât, sau mai exact sfintisorul iese viu iar Maxentius mort din celebra batalie din 27 oct. 312 A.D.; a “cazut” un cumnat deci; buuuun, sa mergem mai departe cu Constantin, prin aventuroasa si cucernica-i viata.
Noul August al Estului, Licinius, se va casatori dupa deja banalul obicei cu sora lui Constantin, cu Constantia, minunata Constantia de care vorbeam ceva mai sus deci; cumnati-cumnati, dar fiecare vroia ‘jumaua’ celuilalt si de aici – natural! – “inaltatorul” si atat de umanul sentiment de ura intre sfant si cumnatel; prin 316 A.D., Constantin ii administreaza cumnatelului 2 batute pe cinste; ii ia o “halca” de imperiu cumnatelului mai ‘firav’, asaaaa crestineste, dupa care trece la distribuirea functiilor pentru noile “mosii”; de aici, primogenitura sa Crispus, se alege cu o functie de Cezar la doar 12 anisori; nuuuuuu, nu va mirati, ca intre timp sfantul nostru nu-si zvarli samanta-n buruieni, ci a mai plodit un pic, avand acum un puiutz numit… Constantin, si care mititelul e facut si el Cezar cu aceasi ocazie, la doar 7 luni; Eh, ziceti si voi, era paranoic si despot Ceausescu cand il proptea sus pe dementul sau plod Nicusor?
Culant cum il stim deja, Constantin insa, rezerva un titlu de Cezar si pentru copilasul surioarei sale Constantia, adica lui Licinius, care e copilul lui… hai ghiciti!… lui Licinius-“firavul”, care tocmai o luase pe coaja. Doamne-sfinte, cata lipsa de imaginatie pe baietii astia… nicu tatal, nicu fiul.
Dar gata cu amabilitatile, ca vine anul 324 A.D. si e iar “razbel”; si iar Constantin-sfantul ii da 2 batute lu’ Licinius-cumnatel; de data asta insa, inima de pios a sfantului cedeaza brusc si desi acesta ii promisese solemn surioarei lui (Constantia) sa-i crute sotul, acesta il lichideaza exaaact ca cel mai josnic stalinist-ateu; Asta e! Inca un cumnat pe raboj… Dar nu-i bai, viata merge inainte (pentru unii… ).
Dar ce e cu Licinius-cel-mic??, veti intreba voi acum; cu cel proaspat uns Cezar; pai ce sa fie, ”sfantul” il trimite si pe el urgent la doamne-doamne, dupa taticul lui, asta probabil tot din dragoste crestineasca. Viata de familie a lui Ivan cel Groaznic – pot sa va spun, pentru ca m-a pasionat candva istoria Rusiei – seamana foarte bine cu cea a Sfantului Constantin.
Dar ce conteaza aceste plictisitoare si insignifiante amanunte, iata, acum Constantin-cel-praznuit-pe-21-mai, este stapanul de necontestat al intregului Imperiu; Apus si Rasarit, ale lui sunt amandoua; ziceti si voi, nu merita 2 cumnati si-un nepot pentru-n Imperiu, eh? “Sfantul” ne face semn dinspre posteritate ca da…
Cu psihicul “zguduit”, se pare, de aventurile sale din ultimii ani tulburi, acesta se apleaca acum asupra problemelor religioase pentru a doua oara in celebra sa viata; dar nu voi intra in amanuntele privitoare la o astfel de problema serioasa, o rezerv unui seminar special dedicat, asa cum se cuvine.
Vom reveni deci la cele ‘lumesti’ si il vom regasi pe Constantin prin 326 A.D. omorandu-si – cum altfel dragii mei?!! – propriul fiu, pe Crispus adica, primogenitura sa si un element-cheie in victoria din ultima sa confruntare cu acum defunctul Licinius. “Dupa fapta si rasplata”, s-ar zice “pe crestineste”, nu? Ca doar e de presupus, ca daca ei, crestinii, l-au facut sfant si il praznuiesc cu atat fast, ii apreciaza faptele si personalitatea, nu e asa?
Dar asta nu e totul prieteni, pentru ca daca Constantin-sfantul a parasit-o pe mama primului sau copil, mama lui Crispus adica, l-a ucis pe acesta mai tarziu, tot sfintisorul nostru isi incheie existenta pe acest pamant – unica sa existenta de altfel – nu inainte de a mai scrie o fila de istorie intr-o nota deja devenita uzuala: in acelasi an in care isi ucide fiul (pe Crispus), isi ucide si sotia, pe Fausta, mama a celorlalti trei copii ai sai.
In final discutiei despre viata unui “sfant” al bisericii noastre, cred ca nu mai ramane decat sa adaugam, traditionalul “Amin!”
P.S.: Desi nu pun responsabilitatea mortii lui Fausta pe umerii mamicii-cea-sfanta-Elena, istoricii accepta o oarecare implicare a sa in aceasta ultima tragedie familiala.
Alte Pasaje din Cartea lui Ed. Gibbon despre caderea Imperiului Roman, cu referiri la crestinism:
“Influenta clerului intr-un ev al superstitiei, poate fi folosita in mod pozitiv pentru afirmarea drepturilor omenirii; insa atat de intima a fost legatura intre tron si altar, ca steagul bisericii a fost extrem de rar vazut de partea poporului.” – Capitolul 3, primul paragraf.
“In mainile stangace ale lui Iustin si ale apologetilor care i-au urmat, intelesul sublim al oracolelor iudaice se evapora in tipuri indepartate, ingamfari, afectate si alegorii reci; chiar autenticitatea lor devenea suspecta unui ne-iudeu (politeist – ‘gentile’) neluminat, prin amestecul de contra-faceri pioase, care sub numele de Orfeu, Hermes, Cibela, ii erau impuse ca de egala valoare cu niste inspiratii veritabile ale divinitatii.” Aici este o nota de subsol, care zice: “Filosofii care au luat in bataie de joc cele mai vechi preziceri ale Cibelei, ar fi detectat cu usurinta falsurile si contrafacerile evreiesti si crestine care au fost atat de triumfator citate de Sfintii Parinti, de la Iustin Martir la Lactantius. […]“
“Crispus, fiul cel mare al imparatului si presupusul mostenitor al Imperiului, este prezentat de istoricii impartiali ca o fiinta draguta si ca un tanar implinit. Grija pentru educatia sa, sau cel putin pentru studiile sale, a fost incredintata lui Lactantius, cel mai graitor dintre crestini. […] Aceasta popularitate (a lui Crispus) a atras repede atentia lui Constantin, care ca tata si rege, era ingrijorat de aparitia unui egal. In loc sa-si asigure fidelitatea fiului sau prin generoasele legaturi de incredere si gratitudine, Constantin hotara sa “previna raul” de care se putea teme ca urmare a unei ambitii nemultumite: Crispus, curand avuse motive sa se planga ca in timp ce fratele sau mau mic Constantius, era trimis cu titlul de Cezar sa domneasca peste departamentul provinciilor Galiei, el, un print de varsta matura care isi adusese atat de curand si stralucit serviciile sale Imparatului, in loc sa fie ridicat la rangul superior de Augustus, era aproape inchis ca un fel de prizonier la curtea tatalui sau; si expus, fara orice putere de aparare, la orice calomnie pe care rautatea inamicilor sai o putea inventa. In astfel de circumstante penibile, tanarul print nu putea evita intotdeauna manifestarea nemultumirii sale; si putem fi siguri ca era inconjurat de o serie de sustinatori indiscreti si perfizi, care cautau cu asiduitate sa inflameze situatia si care erau probabil instruiti sa tradeze fierbinteala nestapanita a resentimentelor lui. Un edict al lui C. publicat in acel moment, indica manifest suspiciunile sale reale sau pefacute, ca o conspiratie secreta a fost formata impotriva persoanei sale si a guvernului sau. Prin toate ispitele cu onoruri si prin tot felul de rasplate promise, el invita informatori de orice grad sa acuze fara exceptie magistratii si ministrii sai, prietenii sau cei mai intimi favoriti, sustinand printr-o solemna declaratie, ca el insusi va lua nota de acuze, ca el insusi se va razbuna; incheie cu o rugaciune, ca fiinta suprema sa continue sa protejeze Imparatul si Imperiul, care indica o oarecare teama de pericol. Informatorii care se grabira sa se plieze pe o astfel de invitatie usuratica, au fost suficient de versati in dedesubturile curtii, pentru a indica prietenii si aderentii lui Crispus ca persoanele vinovate. Nu este nici un motiv de a ne indoi de sinceritatea Imparatului, care promisese ample masuri de razbunare si pedeapsa. Politica lui C. vis a vis de fiul sau a ramas aceasi totusi in termeni aparenti, ce tineau de pretuire si incredere in fiul sau pe care insa incepu sa-l perceapa ca pe cel mai mare inamic al sau. […] Si venise timpul celebrarii augustei ceremonii a celei de-al 20-lea an de domnie al lui C.; si Imparatul in acest scop isi muta curtea de la Nicomedia la Roma, unde au fost facute cele mai splendide pregatiri in vederea primirii sale. Toata lumea se grabea sa exprime sensul general de bucurie, iar voalul ceremoniei si prefacatoriei fuse tras pentru un timp peste cel mai intunecat plan de razbunare si omor. In mijlocul festivalului, nefericitul Crispus a fost arestat din ordinul Imparatului care lasa de o parte mila paterna, fara a-si asuma insa macar dreptatea unui judecator. Judecata a fost scurta si cu usile inchise; si intrucat s-a considerat de cuvinta ascunderea soartei tanarului print de ochii poporului roman, acesta a fost trimis sub puternica garda la Pola, Istria, unde curand dupa aceea a fost ucis, fie de mana unui calau sau prin mai blanda actiune a otravii.”
Mai departe Gibbon face o excursie, trasand o paralela scurta cu uciderea de catre C. a nepotului sau. Aici el zice: “Istoria acestor printi nefericiti, natura si dovada vinei lor, forma proceselor si circumstantele mortii lor, sunt ingropate in obscur misterios; iar Episcopul de curte (aluzie la Eusebiu, ‘biograful’-episcop al binefacatorului acestei secte asiatice numite Crestinism) care a celebrat intr-o opera ampla virtutile si pietatea eroului lui, pastreaza o tacere prudenta asupra acestor tragice evenimente. [… ] Inocenta lui Crispus a fost atat de universal recunoscuta, ca grecii moderni, care adora memoria intemeietorului lor, sunt obligati sa scuze vina paricidului, lucru pentru care insa sentimentele comune ale naturii umane interzic orice justificare.”
Dupa care Gibbon povesteste si judeca istorioarele naive ale grecilor-moderni care pretind ca C. s-ar fi cait, ca de fapt ar fi fost indus in eroare, ca ar fi facut publice remuscarile sale. Gibbon, ia oarecum in ris aceste pretentii spunand: “Insa daca consultam scriitori mai vechi si mai autentici, acestia ne vor informa ca asa-zisa cainta a lui C., s-a manifestat numai prin acte de sange si razbunare, “rascumparându-si” crima contra fiului sau inocent, prin… executia unei sotii, poate vinovate.”
“Daca Constantin ar fi fost infrant pe malurile Tibrului sau pe campiile Adrianopolelui, o astfel de imagine a sa ar fi ramas pentru posteritate, doar cu mici exceptii. Insa finalul domniei sale (conform aprecierilor moderate si in fapt blande ale unui scriitor din timpul sau) l-au facut sa decada de la statutul obtinut de “unul dintre cei mai merituosi printi ai Romei”. In viata lui Augustus, admiram tiranul Republicii, convertit printr-o evolutie imperceptibila, intr-un tata al tarii sale si al omenirii. In viata lui Constantin, vom contempla insa un erou care si-a inspirat atata timp supusii cu dragoste iar pe inamici cu teroare, degenerand intr-un monarh crud si destrabalat (dissolute!!!!), stricat de propriul sau noroc.”
Mai departe, autorul vorbeste despre situatia sociala si economica dezastruoasa din ultimii sai 16 ani de domnie, subliniand insa si acel fapt pentru care acesta este azi detestat de toti oamenii cu educatie si ratiune: anume ca ODATA CU CONSTANTIN, IMPERIUL A LUAT IN MOD DEFINITIV SI DECISIV FORMA UNEI MONARHII ABSOLUTE DE DREPT DIVIN, PREFIGURAND LUGUBRELE EVURI ALE INTUNERICULUI MOANRHIC de dubla obedienta, seniorala si pontificala. Rolul Senatului Roman, a fost redus la cel de ‘consiliu municipal’, in concurenta cu cel al prafuitului Constantinopol (a carei inaltare reprezinta o urma inconfundabila a paranoiei asiatice in actiune). Odata cu el deci, se pune punct unui lung proces de decadere a democratiei romane, in timpul lui titlul de Consul devenind pur onorific. Curtea devine astfel centrul Statului. Cancelaria, Consistoriul si marile servicii vor fi “inarmate” cu mari puteri administrative in care reprezentantul suveranului detine toate pârghiile statului. Intr-o societate din ce in ce mai ierarhizata, in 323, colonii vor fi legati finalmente de pamânt. Atat de democraticele functii publice romane, ca cea de responsabil municipal, devin ereditare, intr-o reflexie morbida in adancime a absolutismului monarhic. Evident, ca un corolar etern al etatizarii crescânde, fiscalitatea devine din ce in ce mai inrobitoare, participand si ea alaturi de alti factori la decadere. Astfel, C. creaza obligat-fortat “solidusul”, moneda de aur succedand “aureusului”, ros intre timp de inflatie. Revenind la cartea lui Gibbon, doar cateva pagini mai incolo, acesta evident povesteste acuzator si uciderea fiului Crispus de catre paranoicul sau tata.
- Timp de peste 600 ani (intre sec. 9 – 15) biserica crestina s-a servit de documentul falsificat “Donatio Constantini” (Dania Imparatului Constantin cel Mare) spre a-si justifica pretentia de rol conducator in lume. Sustinea acesta, ca drept recunostinta pentru faptul ca Papa Silvestru l-ar fi vindecat pe C. de lepra, acesta ar fi acordat printr-un document scris in anul 315 A.D., dreptul de domnie a Papei Silvestru (si a viitorilor papi) asupra Romei, Italiei si provinciilor romane din estul bazinului mediteranean. DANIA AR FI RECUNOSCUT TOTODATA SI PRIMATUL SPIRITUAL AL SFÂNTULUI SCAUN ASUPRA TUTUROR BISERICILOR LUMII. Donatio Constantini (cuprinzand cca. 3000 cuvinte) a fost mentionat insa pentru prima data in secolul 9, constituind o arma redutabila in cadrul aprinselor dispute pentru intâietate dintre Biserica de vest (Roma) si cea est (Constantinopol). Controversa a culminat cu Marea Schisma din anul 1054, dupa care cele doua mari biserici (Catolica si Ortodoxa) s-au despartit. Multi papi s-au bazat pe acel act, a carei autenticitate nu a fost pusa la indoiala timp de peste 600 ani. Nikolaus von Kues (1401 – 1464), o somitate istorica a vremii sale, a observat pentru prima data, ca actul Donatio Constantini nu a fost amintit niciodata in lucrarile istorice ale episcopului Eusebius, contemporanul si biograful imparatului Constantin cel Mare. Cercetarile ulterioare au confirmat faptul ca Donatio Constantini este un fals istoric, intocmit probabil in jurul anului 760 A.D. spre a sustine primatul papal.
Capitolul 21, Persecutia ereziei, statul bisericii’ – primele randuri: “Aplauzele indatorate ale clerului au consacrat o memorie a unui print care le-a iertat patimile si le-a promovat interesele. C. le-a dat siguranta, bogatie, onoare si razbunare; si sprijinul ortodoxiei (aici cu sensul de sectiune/interpretare majoritara a Bisericii Crestine a timpului) a fost considerata ca cea mai sfanta si cea mai importanta sarcina a unui magistrat civil. Edictul de la Milano, aceasta mare Carta a tolerantei, a confirmat fiecarui cetatean al lumii romane priviliegiul de a alege si a-si profesa propria religie. Insa acest privilegiu inestimabil a fost in curand violat; in cunostinta de cauza, Imparatul a umplut preceptele de persecutie; si sectele care nu erau de acord cu Biserica Catolica, au fost lovite si oprimate de triumful Crestinismului. Viziunea adoptata de C. cu mare usurinta, era ca “ereticii” care indrazneau sa-i dispute opiniile sau sa se opuna ordinelor sale, erau vinovati de cea mai absurda si criminala incapatânare. Si ca o aplicare potrivita a unei severitati moderate poate mântui acesti nefericiti, de pericolul pedepsei vesnice. El s-a grabit sa excluda ministrii si profesorii de alte confesiuni separate de orice rasplata si imunitati pe care insa acesta, ca Imparat, le-a acordat atat de usuratic clerului ortodox.’
“Aceleasi pasiuni s-au perpetuat intr-o oarecare masura generatiilor care au urmat, iar Constantin este considerat chiar si azi un obiect fie de satira, fie de osanale colective (‘panegiric’). Prin cuplarea impartiala a acelor defecte reliefate de admiratorii sai cei mai infocati si a acelor virtuti recunoscute de catre inamicii sai implacabili, am putea spera sa conturam un portret corect al acestui om extraordinar, pe care adevarul si sinceritatea istoriei ar trebui sa-l adopte (portretul) fara teama de a rosi. Insa repede vom constata ca, inercarea inutila de a amesteca astfel de culori discordante si a reconcilia aceste calitati incompatibile, vor produce o figura mai mult monstruasa decat umana, in masura in care nu este analizata corespunzator, separând diferitele perioade ale domniei lui Constantin.”
Cossmologia 